Țeavă galvanizată: ce face bine, unde nu este suficientă și unde să o utilizați

Nu toate țevile galvanizate sunt la fel. Țeava galvanizată la rece (electrolizată) are un strat de zinc mult mai subțire care se așează deasupra oțelului, în loc să se alieze cu acesta. Se exfoliază ușor, se corodează rapid și, în multe jurisdicții, este de fapt interzisă pentru conductele de alimentare cu apă în construcțiile noi.

Chiar și țevile galvanizate la cald de calitate au limitări reale:

Coroziunea învinge în cele din urmă.Zincul este sacrificial - se corodează în timp, iar acest proces se accelerează în medii umede, acide sau cu conținut ridicat de sare. Odată ce zincul dispare, oțelul carbon de bază este expus și ruginește rapid. În medii dure, nu este neobișnuit să observați rugină roșie, găuri și scurgeri în decurs de 5 până la 10 ani. Oțelul inoxidabil sau PVC-ul rezistă de obicei mai mult în aceleași condiții. Și dacă conducta transportă lichide acide, alcaline sau clorurate - apă de piscină, ape uzate chimice - rata de coroziune este dramatic mai rapidă.

Descuamarea și blocajele sunt frecvente.Pe măsură ce zincul se uzează, particulele se pot desprinde și se pot așeza în punctele joase ale sistemului, provocând blocaje. Acest lucru este problematic în special în cazul țevilor cu diametru mic (DN50 și mai mici). În zonele cu apă dură, depunerile de calciu și magneziu se acumulează pe peretele interior în timp, reducând debitul cu până la 30%. Aceste depuneri adăpostesc și bacterii, ceea ce reprezintă o problemă pentru calitatea apei. Acesta este un motiv major pentru care țevile galvanizate nu mai sunt recomandate pentru sistemele de apă potabilă - oricine s-a confruntat cu presiune scăzută a apei într-o clădire mai veche a văzut probabil acest lucru direct.

Sudarea creează probleme.Când sudați țevi galvanizate, zincul se vaporizează și produce vapori de oxid de zinc. Lucrătorii expuși la acești vapori pot dezvolta febră a vaporilor metalici, așa că o ventilație adecvată și o protecție respiratorie sunt obligatorii. Zincul provoacă, de asemenea, porozitate și fisuri în sudură, ceea ce înseamnă că, de obicei, trebuie mai întâi să șlefuiți stratul de acoperire – adăugând timp și costuri de manoperă. Acolo unde este necesară sudarea, țevile din oțel fără sudură (cum ar fi ASTM A106) sau conexiunile cu flanșă sunt adesea alegerea mai bună.

Greu și mai lent de instalat.Pentru același diametru, țeava GI cântărește de aproximativ trei ori mai mult decât PPR și de aproximativ 1,5 ori mai mult decât oțelul inoxidabil. Aceasta înseamnă mai multă forță de muncă pentru manipulare și instalare. Conexiunile filetate sau cu flanșă sunt, de asemenea, mai lente decât îmbinările prin termofuziune utilizate cu țevile din plastic, iar scurgerile la îmbinări sunt mai frecvente. Materialul poate fi ieftin, dar costurile cu forța de muncă și întreținere pot șterge aceste economii pe durata de viață a proiectului.

Nu este ideal pentru apa potabilă.Sistemele galvanizate mai vechi pot elibera ioni de zinc în apă, care reacționează cu clorul pentru a forma clorură de zinc - dând apei un gust metalic. Suprafața interioară rugoasă și corodată creează, de asemenea, un mediu propice pentru agenți patogeni precum Legionella.

Limite de temperatură.Temperaturile susținute de peste 60°C — de exemplu, sistemele solare de încălzire a apei — accelerează degradarea zincului și slăbesc oțelul. Sub punctul de îngheț, stratul galvanizat se poate crăpa, ceea ce îl face nepotrivit pentru transportul lichidelor înghețate. Pentru temperaturi ridicate, țeava fără sudură A106 Gr.B este mai potrivită; pentru temperaturi scăzute, standardul este A333 Gr.6.